Organismul este un întreg, alcătuit din diferite sisteme funcţionale care se influenţează şi se controleazş reciproc printr-un sistem intercelular de comunicaţii extrem de complex, în vederea menţinerii şi coordonării tuturor funcţiilor în limite normale. Din ce în ce mai multe cercetări experimentale dovedesc că sistemul nervos, sistemul endocrine şi sistemul imunitar se influenţează şi se controlează reciproc prin intermediul unor neuropeptide cu rol regulator. Cele trei sisteme menţionate folosesc molecule de semnalizare prin intermediul cărora se realizează nu numai comunicaţiile între diferite celule aparţinând unui sistem funcţional, comunicaţii “intrasistem”, dar şi între diferite sisteme, deci comunicaţii “intersistem”. Toţi factorii patogeni care acţionează asupra organismului viu vor acţiona în acelaşi timp şi asupra căilor de comunicaţii sau asupra semnalelor care circulă prin aceste căi.
Macrofagele sunt prima linie de apărare în sistemul imunitar şi sunt unicele care identifică imunogenii, răspund împotriva lor şi furnizează informaţii organismului pentru un răspuns imunitar. Macrofagele activate pot media deasemenea activitatea litică antigen-nespecifică şi pot elimina celule de tipul celulelor tumorale, în absenţa anticorpilor. Această activitate este larg mediată de citokine. Sistemul monocit-macrofag joacă un rol major în expresia reactivităţii imune prin medierea unor funcţii, cum ar fi prezentarea antigenului către limfocitul T şi secreţia unor factori ca IL-1 şi IL-6 care sunt elementele central ale activării antigenului, specifice limfocitelor T şi B.
Monocitele-macrofage mediază funcţii efectorii cum ar fi distrugerea bacteriilor acoperite cu anticorpi, a celulelor tumorale, sau chiar a celulelor hematopoietice normale.
Monocitele reprezintă un tip de leucocite (agranulocite), fagocitare, care fac parte din sistemul imun înnăscut al vertebratelor (inclusiv omul). Reprezintă cam 4-8% din numărul total de leucocite. Sunt cele mai mari celule din sânge, având un diametru cuprins între 10 si 25 microni. Jumătate din numărul total de monocite sunt circulante, iar celelalte sunt depozitate în cordoanele lui Billroth din splină. Funcţia lor principală este fagocitoza. Monocitele prezintă pe suprafaţa lor antigene (de obicei, resturi de la bacterii fagocitate în cadrul răspunsului imun primar), care activează limfocitele T, declanşând astfel un răspuns imun specific.
Altă funcţie importantă a monocitelor este producţia de citokine (interleukine, TNF). Termenul de “citokine” regrupează o serie de mediatori, glicoproteine solubile care sunt implicate în efectuarea comunicării între celulele din diferite sisteme funcţionale ale organismului viu, în principal între celulele sistemului imunitar, celulele hematologice, neurologice şi endocrine. Acest grup complex de citokine cuprinde o gamă largă de glicoproteine: interleukinele (IL), interferonii (IFN), factori hematopoietici de creştere (de tipul SCF – factori de stimulare a coloniilor), factori de necroză tumorală (TNF – tumor necrosis factors), chemokine, factori antiinflamatori celulari, etc. Două clase principale au fost luate în considerare, monokinele şi limfokinele. Ambele sunt hormoni peptidici eliberaţi de celulele monocite/macrofage şi respectiv de limfocite. (K.C. Klasing . B.J. Johnstone si B.N. Benson, 1991).
Autor
Dr. Corneliu Bejan
“Compediu de patologie aviara “
